Review George Butunoiu: Alt restaurant de la care pleci cu hainele imputite de fum!
Am vrut sa merg mai demult la Gallo Nero sa vad ce mai e nou la ei, mai ales ca sunt aproape de mine. Mai fusesem acolo, am si scris despre ei. Cand sa intru, un fum de nedescris, toata lumea fuma pe terasa inchisa ermetic, si ca sa intri in salon, in care presupuneam ca nu se fumeaza, totusi, trebuia sa treci pe acolo si sa-ti vina sa vomiti pana ajungeai la masa, si cu hainele imputite deja. Am sunat la politie, au venit, s-au uitat, si au facut proces verbal ca nu se fumeaza la Gallo Nero!!!
Am jurat ca nu mai calc pe acolo, dar pana la urma m-am dus, ca sa scriu si despre ei, totusi...
Gallo Nero sunt la parterul unei mari cladiri de birouri de pe Calea Dorobantilor, pe colt, au doua intrari, si pe Grigore Mora una. Macar daca af folosi cealalta usa, sa nu te mai oblige sa treci prin cloaca din fata...
Interiorul e destul de banal amenajat, fara vreun concept anume, nu e nimic de spus despre asta. Au fete de masa, un lucru din ce in ce mai rar intalnit in restaurantele din Capitala.
Meniul e foarte lung la Gallo Nero, conservator, bucatarie italiana traditionala, populara, felurile arhicunoscute de-acum bucurestenilor.
Am luat spaghete (cerusem tagliattelle, de fapt, dar a uitat), asa si asa, vinete cu parmezan, destul de bune, risotto cu ciuperci, destul de mediocru, la fel si cafeaua; vinul rosu cald si rasuflat; focaccia buna. Portiile mari, preturile la fel.
Serviciul a fost bun, destul de rapid, iar chelnerita foarte placuta, naturala, cu replica, si din categoria celor care arunca firimiturile de pe masa direct pe jos, de fata cu clientul.
Lume era destula la pranz, la fumatori era plin, probabil ca Gallo Nero e printre putinele restaurante din zona care perimite o asemenea magarie pe fata. Si in salon erau cativa, dar mai putini.