Sarpele Roz joaca cinstit de data aceasta
Sarpele Roz a luat locul restaurantului Istria, care restaurant Istria a luat locul unui club, care club a luat locul unui restaurant libanez (sau chinezesc, sau or fi fost si unul si altul acolo), care restaurant libanez a luat locul destul-de-faimosului-pe-vremea-lui-Ceausescu restaurant Marul de Aur – asta daca nu au mai fost si altele intre timp acolo.
Dar sa o luam invers… Marul de Aur era unul dintre cele mai cunoscute si mai bune restaurante din Bucuresti, pe vremea comunistilor. Localul e foarte mare, si se pare ca a fost construit special pentru asa ceva, in Piata Victoriei. Intre timp au fost ridicate marile blocuri din zona, care au acoperit Marul de Aur aproape in intregime. Si acesta e unul dintre motivele pentru care multi bucuresteni nici nu mai stiu ca acolo era/ este un mare restaurant, desi trec zi de zi la cativa pasi de el.
Marul de Aur are cateva sali mari, amenajate in mod special si dschise numai pentru evenimente de proportii: nunti, cumetrii si alte asemenea, probabil ca in categoria de high-end. Cred ca acestea au fost tot timpul rezervate acestui scop, iar in cladirea din stanga, cea cu terasa, au fost facute “experimentele” despre care tocmai am scris.
La restaurantul libanez si la cel chinezesc (daca a existat) nu am fost, eu am (re)ajuns la Marul de Aur in urma cu mai multi ani, cand era un club acolo. Mi s-a parut destul de banal, din toate punctele de vedere. Apoi am fost la Istria, restaurantul italienesc pe care aceiasi proprietari de acum l-au deschis in ianuarie 2011 cu mult tam-tam, ca sa-l inchida, apoi, dupa mai putin de un an, in septembrie. Istria se pozitiona ca restaurant de top cu meniu centrat pe peste si pe fructe de mare – destul de bune, de altfel, de cate ori am mers eu acolo. De ce nu a rezistat, nu stiu.
Sarpele Roz e bine amenajat, cu dare de mana, mai ales ca salile sunt mari. A ramas o parte din decorul butaforic de la Istria, cu coloanele si cu alte motive antice, ar fi fost mult prea scump sa le schimbe si pe acelea. Asa ca peste si printre ele au pus tot felul de decoruri adecvate specificului, au colorat tot ce au putut in rosu, iar rezultatul e destul de multumitor. Doar niste cartitori ireductibili ar fi nemultumiti cu ambianta de la Sarpele Roz.
E multa regie la Sarpele Roz, si cred ca uneori depaseste limita pana la care e productiva si neinvaziva. Meniurile, de pilda, sunt facute sub forma unor ziare vechi, cu un fel de bucati de articole intercalate printre listele cu mancaruri cu denumiri si descrieri bombastice, care nu cred ca sunt “gustate” chiar de catre toata lumea.
Insa asta e putin important, pentru ca mancarea de la Sarpele Roz e chiar buna, mai ales daca o comparam cu cea de la puzderia de “restaurante traditionale romanesti” care au umplut burtile bucurestenilor cu carnati si mici oribili de la supermarket. Mancarurile sunt romanesti, dupa cum am spus, atat dintre cele traditionale, taranesti, cat si din cele care intrau in categoria “gastronomiei fine” bucurestene de dinainte si de dupa ultimul razboi.
Preturile sunt rezonabile la Sarpele Roz, serviciul la fel, asa ca acest restaurant pare sa aiba cam tot ce ii trebuie pentru a fi considerat unul dintre foarte putinele restaurante bucurestene “cu bucatarie traditionala romaneasca” serioasa, care face lucrurile cun trebuie si nu incearca sa triseze cu semipreparatele de la supermarket. Ei ii doresc din toata inima sa aiba succes, poate ca ii obliga si pe “ceilalti” sa joace mai cinstit…