Problema francului si independenta BNR
Aprecierea francului elvetian nu a pus in pericol stabilitatea sistemului finaciar, dar a a creat probleme pentru multi romani, dintre care multi au venituri relativ mici. Cand o astfel de situatie apare, este normal ca politicienii sa incerce sa gaseasca solutii corecte, care nu altereaza valorile generale ale societatii. De exemplu, o solutie este corecta daca odata aplicata nu genereaza hazard moral. Dar daca se intampla ca foarte multi oameni sa empatizeze cu cei loviti, atunci exista pentru politicieni tentatia de a adopta solutii care pot sacrifica, temporar sau partial, valorile profunde ale societatii.
Asa s-a intamplat si acum. Unii politicieni au cerut Bancii Nationale a Romaniei, ignorandu-i independenta si obiectivul ei fundamental (stabilitatea preturilor), sa instituie un curs fix al leului in raport cu francul elvetian. Altii au cerut reconvertirea creditelor din franci in lei, la un anumit curs din trecut. Aceste masuri au implicatii asupra cursului leu/euro, asupra inflatiei, asupra rezervei valutare etc. De exemplu, fixarea cursului franc/leu la un anumit nivel relativ scazut, datorita cotarii cross (prin intermediul cursului leu/euro) a leului fata de franc ar face necesar ca banca sa vanda rezerve de euro, astfel incat sa aprecieze leul la, sa admitem, 3,7 lei/euro. Acest curs i-ar avantaja pe cei indatorati si i-ar dezavantaja pe exportatori. Dar, inainte de toate, s-ar putea dovedi iluzoriu. O scadere substantiala a rezervelor ar putea declansa un atac pe leu, astfel incat rezultatul final ar putea fi o depreciere a leului in raport si cu euro si cu francul. Nu poti utiliza cursul de schimb pentru rezolvarea punctuala a problemei celor indatorati in franci.
Politicienii cred ca pot sa formuleze astfel de cereri pentru ca reprezinta poporul. Intr-adevar, BNR este responsabila in fata poporului roman, iar aceasta responsabilitate se manifesta indirect, prin intermediul Parlamentului. Dar, aceasta responsabilitate functioneaza in legatura cu obiectivul pe care poporul, prin intermediul Parlamentului, i l-a dat bancii centrale, adica cu obiectivul stabilizarii preturilor. Banca centrala poate fi trasa la raspundere daca are libertatea deplina de a-si folosi instrumentele disponibile pentru a atinge obiectivul. Fara aceasta libertate, nu ar fi legitim ca banca centrala sa fie trasa la raspundere, iar in democratie este nevoie de legitimitate.
Pe termen lung, poporul roman are interesul ca politicienii sa nu limiteze aceasta libertate exact pentru a nu-si limita siesi legitimitatea si dreptul de a cere socoteala bancii centrale in cazul in care obiectivul stabilitatii preturilor nu este atins. Uneori, atingerea acestui obiectiv, necesita ca banca centrala sa creasca rata dobanzii, adica sa fie impopulara. Dar exact aceasta impopularitate este cauza pentru care politicienii sunt tentati de a se amesteca in treburile bancii centrale. Pentru a castiga voturi pe termen scurt, politicienii vor cere bancii centrale sa nu creasca rata dobanzii, pentru a evita ca impopularitatea astfel generata sa se transfere asupra lor, a politicienilor. Politicienii, care in teorie reprezinta poporul, ar lua in acest caz decizii pe criterii populiste. Din acest motiv este nevoie ca banca centrala sa fie independenta.
Stabilirea unui curs fix intre leu si franc este asemanatoare cu cerinta de a nu creste rata dobanzii cand este necesar. Cand capitalurile sunt mobile, stabilirea unui curs fix inseamna pierderea politicii monetare. Cu obiective multiple, banca centrala isi pierde independenta. Daca ar incerca sa mentina un curs fix si sa atinga o anumita tinta de inflatia pentru ca asa i se cere de catre politicieni, BNR s-ar inscrie pe drumul spre pierderea independentei. O astfel de situatie nu este dorita de public deoarece ar echivala cu cresterea necontrolata a inflatiei si cu pierderea legitimitatii de a cere socoteala bancii centrale.